„Mi-e rușine față de România”

*Atitudine de bun simț pe care o întâlnim doar la campioanele cu o mare calitate umană. Lidia Șimon și-ar fi dorit o clasare în Top 10

*Atleta stabilită în SUA explică de ce s-a despărțit de plutonul fruntaș

Pe imaginara linie de sosire, Lidia Șimon (foto – 39 de ani) arată semnul OK. Vicecampioana olimpică de la Sydney tremură sub picăturile reci de ploaie. S-a clasat pe poziția a 45-a (2h32:46) a maratonului londonez și vorbele sale rostite la cald semnifică modestie, corectitudine, obiectivitate, ambiție și multe altele. E opusul olimpicului care se învârte în jurul cozii simbolizate de perimatul „mai mult nu s-a putut!”.

Lidia, ai mai fi putut alerga după cei 42,195 km?
Chiar mă simt fresh, nu am mai avut viteza pe care o dețineam înainte, dar cred că aș mai fi putut duce o distanță destul de lungă. Managerul meu chiar mi-a recomandat să mă apuc de supermaraton (n.r. – distanțe mai mari de 42,195 km).

Ce s-a întâmplat la început, pentru că percepția a fost că tu și Pușa ați rămas mult în urmă.
De la început mi-am spus că, indiferent de cât de greu mi-ar fi, voi lupta până la căpat. Mi-a fost teamă să stau în față, a fost foarte greu la început, era greu de luptat cu primele zece. Dar a fost dificil până când ne-am separat. Chiar am stat în plutonul din față, până la km 15 am fost cu ele acolo.

Locul 45 îți provoacă bucurie sau amărăciune?
Mă bucur că am terminat a cincea ediție a Jocurilor Olimpice, însă nu sunt foarte mulțumită, pentru că îmi doream un loc mai bun. Mi-e rușine față de România, deoarece am visat la un Top Ten. Nu mi-e rușine însă de mine, pentru că am luptat mult în cursă.

În ce moment ți-a fost cel mai dificil în cursă?
A fost o cursă foarte rapidă și ni s-a ivit în cale tot ce era mai rău. Ploaie, vânt, curbe, intersecții, a fost clar cel mai greu maraton dintre cele cinci la care am participat. Doar denivelări n-au fost foarte multe. Am rămas cu satisfacția că mi-am realizat cel mai bun timp al sezonului (n.r. – 2h32:46).

I-ai auzit sfaturile soțului tău, Liviu?
Știam unde e, înainte de maraton i-am dat să împartă stegulețe cu România printre spectatori. M-au încurajat spanioli, chinezi, japonezi, toți mi-au dat parcă forță să merg mai departe. Am auzit și mulți români, care tot mă strigau.